Camera movement – Un fel de introducere

Fiind un subiect ultra-mega-hyperalambicat, o să îl lălăi pe parcursul mai multor scrieri. Și-așa, nici nu știu de unde să încep, so …

Este atât de important cum mișcăm camera? Sau mai bine stăm în banca noastră pe trepy și ne bazăm pe scenariu care sperăm și facem mătănii să fie cât mai cool? Dacă mai avem și un regizor de nota 10 treaba e ca și făcută nu? Da’ cum să nu …

Felul în care miști camera poate face dintr-o scenă mediocră ceva extraordinar. Hai să vorbim despre asta mai întâi. Să presupunem că avem de tras o scenă mai de acțiune, așa. Niște cetățeni se iau la pumni din cauză că ăla în vârstă a pierdut banii lu’ fi-so la roulette. Online. Pe site. Până la urmă, fi-so nu ar face atâta gât, însă ăl bătrân mai vrea și o Săniuța. Deci după ce că toacă bani la ruletă, mai are și darul lui Bachus. Și uite așa asistăm la un fight în familie, iar ca protagoniști îi avem pe ăl batran, fiu, concubina lui fiu și mătușa concubinei lui fiu. Ea a apărut în peisaj pentru că am impresia că se cam place cu ăl bătrân, dar mă rog. Toată cearta asta are loc într-o debara. Da, într-o debara. Pentru că septuagenarul ajuns la fi-su’ acasă, când ăsta mic nu era atent, s-a dus să dea iama prin licorile din debara. Flăcăul l-a auzit din bucă’ și s-a dus peste el. Debaraua nu e minusculă. Intră lejer 3 inși. Mătușa urlă din ușă ca o proastă că: Ce atât? A muncit o viață la Mefin și acu n-are voie să se simtă și el bine?

Personal, ideal vorbind, i-aș filma cumva de sus. Îmi și imaginez înghesuiala aia nenorocită, și greutatea cu care te poți mișca într-un spațiu atât de mic. Nu mai zic că te iei și la pumni. Unde mai pui că trebuie să ai grijă să nu spargi ce-ai p’acolo. Mătușa aș lăsa-o afară din cadru. Să stea în tocul ușii și să îi văd doar mâna zbârcită cum mai trage de fiu din când în când împăciuitoare. Vreau doar să o aud. Concubina o văd deja pe vine urlând și asta în sus, către cameră. Pe principiul: mă pun jos și mor. Asta în cazul meu ideal. Ar creea senzația aia tâmpită de neputință. Când vezi ceva outrageous și nu poți face nimic. Doar să observi. Plus că, văzându-i de sus, demnitatea lor scade în ochii privitorului.

Dar ce se întâmplă când set-up-ul nu e vreo lumină? Debaraua e cam goală. Cromatic… mai bine ne angajam la Mega Image. Styling care să ne bage în filmul vieții nu prea e, lipsește Catinca. Actorii încearcă, dar nu prea le iese. Ăsta este momentul când camera trebuie să interacționeze în mod activ cu ce se petrece. De ce? Pentru că atunci putem distrage atenția de la majoritatea problemelor cu care ne-am trezit pe set și putem să inflamăm și mai mult senzația pe care regizorul și-o dorește în final. Filmând strâns, pe umăr, cu mișcări violente dar în ritm cu acțiunea, îndreptăm toată atenția spre intensitatea scenei. Privitorul nu mai apucă să vadă vreun styling sau vreun decor vai de mama lui. Toată atenția lui se va îndrepta spre performance-ul actorilor, care oricum va părea și el mult mai intens decât este în realitate.

Ca D.O.P., producătorul nu te angajează să dai rec! Tu trebuie să fii acel artist problem solver care imprimă viziunea regizorului pe senzor.

Vă pupă tata

P.S. Ca o temă de gândire, vă propun să vedeți sau să revedeți filmul Cloverfield din 2008. Vom discuta despre dânsul în viitorul apropiat.

Cel mai probabil o să-ți placă și:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *